I. Coduri de reţele mobile (MNC)

Codurile de reţele mobile sunt definite în Recomandarea ITU-T E.212 „Planul internaţional de identificare a terminalelor şi a utilizatorilor mobili”, ca parte componentă a IMSI (International Mobile Subscriber Identity).

Recomandarea ITU-T E.212 definea iniţial codul IMSI ca fiind un număr zecimal de maximum 15 cifre lungime care identifică unic, la nivel internaţional, un terminal sau un abonat mobil. Cifrele componente ale codului IMSI sunt grupate în trei câmpuri:

MCC (3 cifre)

MNC (2 sau 3 cifre)

MSIN (max.10 cifre)

Cele trei câmpuri au următoarele semnificaţii:

• MCC - codul mobil de ţară (Mobile Country Code) este o secvenţă de 3 cifre, care identifică o ţară sau un grup de furnizori de reţele publice mobile şi de servicii de comunicaţii electronice la puncte mobile care utilizează acelaşi MCC pentru servicii internaţionale;
• MNC - codul de reţele mobile (Mobile Network Code) este o secvenţă de 2 sau 3 cifre care, împreună cu MCC, identifică unic reţeaua mobilă (Home network) de care aparţine un terminal sau un abonat mobil;
• MSIN - Mobile Subscriber Identification Number este o secvenţă de maximum 10 cifre, care identifică în mod unic un abonat sau un terminal mobil în cadrul unei reţele publice mobile.

Codul IMSI a fost utilizat de către reţelele publice mobile care utilizează tehnologia GSM.  Avantajele oferite de utilizarea codului IMSI, în special pentru asigurarea serviciilor de roaming, a determinat utilizarea acestuia în majoritatea reţelelor publice mobile, inclusiv reţele 3G.

Utilizarea acestui cod a permis dezvoltarea unor servicii oferite iniţial numai de către reţelele mobile (de ex. SMS), şi în alte categorii de reţele. Dezvoltarea tehnologică şi evoluţia către NGN a deschis perspectiva ca utilizatorii să poată beneficia de o gama largă de servicii, indiferent de tipul reţelei utilizate.

Pentru a permite ca abonaţii reţelelor publice fixe să poată avea acces la serviciile dezvoltate iniţial pentru reţelele publice mobile bazate pe codul IMSI şi pentru a asigura interoperabilitatea serviciilor mobil-fix, ITU a modificat Recomandarea E.212. Astfel, noua Recomandare ITU-T E.212 (05/2004) prevede ca acest cod poate fi, de asemenea, utilizat pentru identificarea unui terminal sau a unui abonat în cadrul unei reţele publice fixe sau a unui un grup de reţele publice fixe care oferă servicii de mobilitate sau pentru realizarea compatibilităţii cu reţelele publice mobile.

Conform acestor modificări, MNC poate identifica şi o reţea publică fixă sau un grup de reţele publice fixe care oferă servicii de mobilitate sau care utilizează MNC pentru realizarea compatibilităţii cu reţelele publice mobile.

Administrarea MCC se realizează de către ITU, administrarea MNC se realizează, de regulă, de către administraţiile naţionale, iar administrarea MSIN se face de către fiecare furnizor căruia i-a fost alocat un MNC. MCC alocat României este 226. La nivel european, MNC reprezintă o secvenţă de 2 cifre. Astfel, în cadrul fiecărui MCC pot fi realizate 100 de combinaţii. MNC se aloca furnizorilor de reţele publice mobile de comunicaţii electronice, inclusiv MVNO, dar pot fi alocate si furnizorilor de reţele fixe care oferă servicii de mobilitate sau pentru realizarea compatibilităţii cu reţelele publice mobile. Unitatea de alocare este de un cod MNC; un furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice poate beneficia de dreptul de a utiliza, de regulă, un singur MNC.

II. Numere de rutare

Pentru rutarea apelurilor către numere portate, numărul apelat nu conţine informaţii suficiente, fiind necesară o informaţie suplimentară de rutare, respectiv numărul de rutare (RN).

În urma analizării limitărilor tehnice ale reţelelor publice de telefonie fixă şi ale reţelelor publice de telefonie mobilă, a rezultat că numărul de rutare este suficient să fie compus din 5 caractere numerice. S-a agreat ca numărul de rutare să fie de forma 18xyz,  unde:

• primele două cifre (18) reprezintă prefixul numărului de rutare;
• grupul xyz (unde x,y şi z pot lua valori cuprinse între 0 şi 9) se stabileşte pentru fiecare furnizor, în funcţie de semnificaţia numerelor de rutare în reţeaua furnizorului. Astfel:
  • furnizorii de servicii de telefonie destinate publicului furnizate prin intermediul reţelelor publice mobile vor utiliza câte un singur număr de rutare care va indica reţeaua la care este conectat numărul portat;
  • furnizorii de servicii de telefonie furnizate prin intermediul reţelelor publice fixe vor putea utiliza fie un singur număr, fie mai multe numere de rutare, în funcţie de structura reţelei;
  • furnizorii de servicii de telefonie destinate publicului care oferă portabilitate pentru mai multe categorii de resurse de numerotaţie pot utiliza acelaşi număr de rutare pentru toate categoriile de resurse de numerotaţie sau pot utiliza numere de rutare pentru fiecare categorie de numere pentru care oferă portabilitate.  
  • combinaţia 18xyz = 18000 nu va fi alocată, urmând a fi utilizată în cadrul proceselor administrative, pentru cazurile în care un număr portat devine neportat (furnizorul acceptor este furnizorul donor iniţial).

Structura numerelor de rutare a fost stabilită în Condiţiile tehnice şi comerciale de implementare a portabilităţii numerelor, adoptate prin Decizia preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei nr. 3.444/2007, cu modificările și completările ulterioare. Numerele de rutare pot identifica fie reţeaua de destinaţie (reţeaua acceptoare), fie un comutator din reţeaua de destinaţie.

Forma propusă a numerelor de rutare (18xyz) oferă 999 de combinaţii distincte posibile. În situaţia în care numerele de rutare nu vor fi suficiente, ANCOM va modifica formatul acestora, stabilind, în mod corespunzător, reguli de alocare şi utilizare.

Numerele de rutare sunt stocate în baza de date centralizată şi în bazele de date operaţionale ale furnizorilor. Informaţia de rutare completă este compusă din numărul de rutare şi din numărul apelat (DN). Transmiterea informaţiei de rutare la punctul de interconectare între reţele se realizează utilizând metoda „adrese concatenate” în cuprinsul mesajului de semnalizare SS7.

III. Sistemul de semnalizare cu canal comun (SS7)

Reţelele de comunicaţii electronice asigură mecanismul necesar stabilirii legăturilor între terminalele conectate la reţele. Pentru realizarea, menţinerea şi monitorizarea legăturilor este necesar transferul de informaţii între terminale şi sistemele de comutare la care sunt conectate acestea, între sistemele de comutare din cadrul unei reţele şi respectiv ale celor aparţinând unor reţele distincte, în cazul interconectării. În continuare, vom numi acest gen de informaţii, informaţii de semnalizare. Informaţiile de semnalizare sunt transmise prin intermediul sistemelor de semnalizare.

În reţelele analogice, informaţia de semnalizare este transferată de regulă de sisteme de semnalizare cu canal asociat (ex: sistemul de semnalizare R2). Aceasta înseamnă că fiecărui canal vocal îi este asociat un canal de semnalizare. Dezvoltarea reţelelor digitale a permis introducerea unor servicii noi şi implicit, cantitatea şi varietatea informaţiei de semnalizare care trebuie transmisă a devenit considerabil mai mare. Pentru a răspunde noilor cerinţe ale reţelelor digitale, ITU-T a standardizat un sistem de semnalizare eficient cunoscut sub denumirea de sistemul de semnalizare SS7 (recomandările ITU-T din seria Q.7XX).

SS7 face parte din categoria sistemelor de semnalizare pe canal comun. Mesajele de semnalizare sunt transmise pe circuite dedicate semnalizării (diferite de circuitele pe care se transmite, de exemplu, vocea).  Reţeaua de semnalizare poate fi privită ca o reţea paralelă celei care transportă semnalul util. În principiu, fiecărui sistem de comutare îi este asociat un nod într-o reţea de semnalizare. Nodurile reţelei de semnalizare sunt denumite puncte de semnalizare (signalling point – SP) şi acestea pot fi identificate prin intermediul codurilor punctelor de semnalizare (signalling cod point - SPC).

Informaţia de semnalizare este transportată sub formă de pachete denumite unităţi de semnalizare. Acestea sunt de trei tipuri:

• Unităţi de semnalizare  tip mesaj (message signal units –MSU) – informaţia utilă
• Unităţi de semnalizare  a starii conexiunii de semnalizare (link status signal units – LSSU) – informaţia utilă
• Unităţi de semnalizare de umplere (fill-in signal units – FISU) – informaţia pasivă 

LSSU indică starea canalului de semnalizare, FISU se transmit în absenţa unor semnale utile. Informaţiile de semnalizare efectivă transmise între două noduri ale reţelei de semnalizare sunt conţinute în MSU.

Structura standard a MSU este:

F

CK

SIF

SIO

Rezerva

LI

F I B

FSN

B I B

BSN

F

F      Flag – Delimitator de cadru (fanion)

CK    Check bits – asigură controlul erorilor

SIF   Signalling information field – conţine următoarele câmpuri:

-      Informaţii – conţine mesajul livrat de la partea de aplicaţie

-      Antet – indică tipul mesajului

-     Eticheta mesajului – conţine trei indicatori:

-        CIC – circuit identity code – indică legătura din reţeaua de transport căreia îi aparţine mesajul;

-       OPC – originating point code – indică punctul de semnalizare în care mesajul a intrat în reţeaua de semnalizare (este, de fapt, codul punctului de semnalizare respectiv);

-       DPC – destination point code – indică punctul de semnalizare căruia îi este destnat mesajul (codul punctului de semnalizare respectiv).

SIO  Service information octet – conţine două subcâmpuri:

•        Indicatorul de serviciu (ex: mesaj de la partea de aplicaţie, mesaj de test intern al reţelei de semnalizare, mesaj de gestiune a reţelei de semnalizare, etc);
•      Indicatorul de reţea (Network Indicator – NI). NI este format din 2 biţi cu următoarele semnificaţii:

-         00 – reţea internaţională

-         01 – neutilizat, dar rezervat pentru uz internaţional

-         10 – reţea naţională;

-         11 – rezervat pentru uz naţional. În România NI = 11 caracterizează reţelele interne ale operatorilor. 

LI     Lenght indicator – indică lungimea câmpurilor SIF şi SIO.

FIB   Forward indicator bit – bit indicator de acceptare în sens înainte (transmisie)

FSN  Forward sequence number -  numărul unităţii de semnalizare transmise

BIB   Backward indicator bit – bit indicator de acceptare în sens înapoi (recepţie).

BSN  Backward sequence number – numărul unităţii de semnalizare recepţionate.

Alocarea de coduri de semnalizare are ca obiect definirea consistentă a câmpurilor de adresare OPC, respectiv DPC din SIF care identifică nodurile corespondente ale reţelei de semnalizare.

1. Reţeaua de semnalizare

(anexa 1)

Semnalizarea SS7 la nivel global este ierarhică, având trei nivele independente reprezentate de:

•         Reţeaua de semnalizare internă a  fiecărui operator (NI = 11);
•         Reţeaua de semnalizare naţională (NI = 10);
•         Reţeaua de semnalizare internaţională (NI = 00)

NI reprezintă indicatorul de reţea şi este transmis prin intermediul SIO din cadrul MSU.

2. Punctele de semnalizare 

(anexa 1)

Nodurile fiecăreia din cele trei reţele de semnalizare sunt identificate prin intermediul codurilor punctelor de semnalizare. Astfel, putem vorbi despre:

•         Coduri ale punctelor de semnalizare din reţelele interne ale operatorilor;
•         Coduri ale punctelor de semnalizare.